Clujul de dincolo de neguri. Trei drame clujene
SEPTIMIU MOGA
Industria bancară este un tărâm rece, care se parcurge la fel ca o călătorie antarctică, urmând reglementări stricte normative internaționale și naționale. Modelele interne de rating, procedurile și sistemele expert care stau la baza acordării oricărui credit, analiști și profesioniști aflați adesea în spatele unor uși închise, ne conduc, tot mai mult, mai degrabă spre o conștiință artificială, matematică, decât spre un domeniu al sentimentelor umane. Aproape că ne este greu să ne mai imaginăm într-un mediu atât de ostil ceva antropic. Imaginea omului în drumul său spre devenirea bancară contemporană este departe de a stârni, fie și dintr-o imaginație bogată, o poveste sensibilă. În atare condiții, este poate nevoie să schițăm o imagine a bancherului și a operațiunilor bancare din Cluj de acum mai bine de un veac.
Deși multă lume își dorea, Clujul era departe de a fi un centru bancar, cel puțin la începutul secolului XX. Întregul veac precedent a fost un timp în care s-a încercat în diferite moduri coagularea capitalurilor aristocrației sau a burgheziei, ce-i drept, mai mult temporar prezentă prin Cluj, ocupată fiind de recolte, politică, evenimente galante ori mondene. În afara Băncii Austro-Ungare, care își deschisese un sediu relativ impozant (existent astăzi la intersecția străzilor Emil Isac și Memorandumului, clădirea Rectoratului Universității Tehnice), asemănător ca aspect cu alte astfel de sedii din Transilvania, niciuna din băncile existente la început de secol XX nu arătau propriu-zis a instituție de credit sau de investiții, asemeni celor din Viena, Budapesta sau chiar a celor mai noi din București.