Despre condiţia cărţii în România interbelică
Adriana Szekely
Cartea, ca obiect comercial
O abordare contemporană asupra cărţii şi bibliotecii surprinde circuitul cărţii dintr-o perspectivă socio-culturală.1 Despre procesul de pătrundere a cărţii în rândul populaţiei, încă din perioada premergătoare Marii Uniri, se vehicula ideea că trebuia „să se publice … [în Transilvania] tot ce avem noi mai bun, într-o ieftină bibliotecă populară”.2 În ce privește condiţia cărţii, aşa cum a fost exprimată extrem de sugestiv de Tudor Arghezi de pildă, presupunea existenţa vocaţiei la eternitate: „Omul şi-a făcut cartea în toată materialitatea şi spiritualitatea ei; el o gândeşte, el o scrie, el îi dă hârtia, cerneală, tiparul, el îi adună foile, i le coase, i le leagă; el o citeşte”.3
Aceeaşi idee este mărturisită şi din perspectiva unui editor, precum Nicolae Th. Ionniţiu.4 Principalii actori ai lanţului cărţii erau consideraţi autorul, editorul, librarul, criticul şi cititorul, Ionniţiu realizând şi scurta portretizare a fiecăruia dintre aceşti actanţi ai cărţii.